Pierduti pe drum

Ne-am nascut roz si cu capul mare, fara dinti si fara a stii ca exista si rau in lume. Oamenii s-au bucurat cand ne-au vazut ca plangem. Insa nu era atunci pic de rautate in fericirea lor. Noi ne uitam cu ochii mari la ei si nu intelegeam prea multe. Stiam ca cea care ne priveste cu dragoste se numeste “mama”, insa nu prea priecepeam ce este cu omul care-i sta alaturi. Pe mama o iubeam, fara sa stim ce simtim de fapt. Era ceva instinctiv, poate singura dragoste pura cunoscuta omului. Nu puteam sa mergem dar eram dusi unde aveam nevoie. Chiar daca nevoi nu aveam prea multe. Vroiam doar sa cunoastem. Sa incercam sa risipim ceata din jurul nostru, sa nu mai fie totul fad si fara sens. Tocmai asta vroiam pe atunci, fara sa realizam. Sens.

Pe masura ce cresteam ne simteam ca pe un coridor imens plin de usi si chei amestecate. Cu cat incercam mai multe, cu atat deschideam mai multe usi. Insa unele chei raneau daca erau folosite in usa nepotrivita. Iar unele usi cand se deschideau nu aratau numai o lume feerica. Am inceput sa ne dumirim ca de fapt viata nu e chiar asa de roz. Am aflat ca nu toata lumea ne iubeste conditionat si ca toti se iubesc mai mult pe ei. Am descoperit egoismul si zambetul copilariei a zburat de pe fata noastra. Am constientizat ca incepem sa crestem, si o data cu asta vin responsabilitati. Nu mai avem pe cineva in spate sa-si asume vina atunci cand gresim. Am invatat ca trebuie sa fim destepti pentru a supravietui. Si ca increderea este ceva ce nu trebuie acordat cu usurinta. Am fost pentru prima data dezamagiti, am suferit, am cazut, dar ne-am ridicat din nou. Am pierdut persoane dragi pe care nu le vom uita vreodata. Am fost mintiti si am mintit. Inocenta care ne caracteriza cand eram mici s-a transformat in indoieli.

Am crescut mai mult si am cunoscut iubirea. Am aflat ca viata n-o traim doar noi. Exista pentru fiecare o persoana, cel putin asa se spune. Am iubit si am dat totul. Nu ni s-a raspuns cu aceeasi moneda si din nou am suferit. Pentru ca apoi s-o luam iar de la capat. Cunoscand iubirea am intuit ce inseamna ura. Ne-am izbit de ea ca de un zid de beton. Ne-a daramat, ne-a uimit, insa am invatat s-o ignoram. Am fost urati de multi. Iar altii au fost iubiti si ridicati in slavi. Am inceput sa fim gelosi. Am vrut sa fim si noi ca ei, insa ne-am pierdut identitatea. Iar acest lucru putea sa ne coste scump. Si cand totul parea pierdut, am iubit din nou. De data asta definitiv, total. Am iubit intens, dand nastere unui alt omulet roz cu capul mare. Si iata cum vietii i-a mai crescut o ramura.

Am simtit fericirea absoluta, desi ea nu exista. Insa cu ea am simtit si povara anilor. Copii au crescut si au avut si ei copii. Iar peste noi s-au scurs ierni si primaveri nenumarate. Ne-am pierdut aspectul, am fost dezgoliti de aparente. Am fost luati in deradere de cei mai tineri, insa n-am ripostat pentru ca si noi faceam la fel. Am simtit de multe ori neputinta, am suferit cand cei dragi si-au luat in mana vietile si-au plecat de langa noi. Si asa am ramas singuri. Cate doi, in cate o casa cu curte, sau la bloc, visand zile intregi la vremurile trecute. Pana cand intr-o zi am adormit, am visat, dar visul a fost vesnic.

Astfel ne-am pierdut pe drum. (Icey)